Patologia se ocupă cu etiologia (cauzele), patogeneza (fenomenele, mecanismele patologice) de decurgere a bolii, de studierea semnelor şi simptomelor bolii, mai exact de modul în care boala se instalează şi evoluează.
Psihologia clinică se ocupă de stabilirea rolului, de cunoaşterea şi de controlul factorilor psihologici implicaţi în patologie.
Procesul de cunoaştere a factorilor psihologici care sunt implicaţi în starea de sănătate şi boală se realizează printr-un proces de psihodiagnostic şi evaluare clinică. Evaluarea clinică se realizează prin diverse metode psihologice dintre care menţionăm: testarea psihologică, interviul clinic, observaţia, şi vizează aspecte privind procesele cognitive, afective, psihofiziologice, comportamentul, personalitatea şi I.Q-ul.
La ora actuală, în uzul curent, termenul de „psihologie clinică” are mai multe sensuri: un domeniu, o practică, o metodă, o ştiinţă. Originalitatea sa rezidă în faptul că este totodată o activitate practică (diagnosticare, evaluare, terapie, etc.) şi un ansamblu de cunoştinţe: nu este nici stricta aplicare a unei teorii într-o activitate practică, nici edificarea unui ansamblu de cunoştinţe pornind de la experimentare sau raţionament. Ea se hrăneşte din practica curentă, din întâlnirea unor indivizi sau grupuri aflate în suferinţă, în dificultate. Această practică se fundamentează pe nişte cunoştinţe „clinice” pe care le şi îmbogăţeşte.
Astfel, vom considera că psihologia clinică se bazează pe o metodă care respectă anumite principii sau care se inspiră din ele atunci când este posibil şi dezvoltă un domeniu foarte vast (mergând de la psihopatologie la patologia sănătăţii, la dezvoltare şi la social) în care tehnici mai obiectivante pot să fie utilizate în mod ocazional, cu condiţia să rămână fidelă referinţei la subiect. Ne exprimăm acordul cu definiţia lui Anzieu: „Aceasta este o psihologie individuală şi socială, normală şi patologică; se referă la nou-născut, copil, adolescent, tânărul adult, omul în puterea vârstei, fiinţa care îmbătrâneşte şi până la urmă moare.
Psihologul clinician îndeplineşte trei mari funcţii: de diagnosticare, de formare, de expert care aduce punctul de vedere al psihologului pe lângă alţi specialişti. Psihologul clinician are şi o pregătire de bază necesară, dar nu suficientă pentru a deveni, eventual, psihoterapeut, lui revenindu-i îndatorarea de a dobândi în altă parte solida experienţă psihanalitică cerută, personală şi tehnică. O diferenţiere, mai uşor de stabilit pe hârtie decât în practică, trebuie totuşi să fie menţinută ca fiind capitală: psihologul clinician are de-a face cu anumite „efecte de transfer” pe care este nevoit să ştie să le identifice; numai psihanalistul îndeplineşte un travaliu asupra „nevrozei de transfer” (D. Anzieu, 1983, p. 39).” (Jack Doron, 2009, Tratat de psihologie clinică, p. 29-30 – Teoria psihologiei clinice de Jean-Louis Pedinielli).
Astfel, observăm că analiza clinică psihologică presupune:
- Psihodiagnostic şi evaluare clinică;
- Intervenţie psihologică;
- Educaţie şi formare profesională;
- Cercetare.
_____Accesati rapid_____
